Eram mic. L-am văzut la televizor. Ce dribling, ce pase, o încântare. Cumpăram multă gumă Turbo pentru colecţia de maşini. Abţibildurile le dădeam în schimbul cartonaşelor cu fotbalişti. La un moment dat aveam vreo zece dubluri cu el. Marele Olandez. Le-am oferit unui coleg în schimbul unei mingi de piele cu şireturi.

Când ceilalţi veneau cu baloane de plastic, eu aveam una adevărată.  Iarna era o mică mare problemă cu mingea mea. O umflam cu seringa şi cu pompa de bicicletă, dar cel mai adesea nu mergea, scăpa aer.

Când se spărgea o ‘vulcanizam’ cu un petic din altă minge, cu cuţitul înroşit în foc. Auzisem că cea mai bună e băşica de porc. Dar eu locuiam la bloc. Am rugat bunicii de la ţară. Nu mi-au adus. Am plâns mult. Toată copilăria am tânjit după un Artex. L-am primit exact în ziua în care pe Wembley, echipa sa Barcelona, el fiind deja mare antrenor, câştiga Cupa Campionilor Europeni, prin golul din minutul 112 a olandezului Koeman, împotriva puternicei Samdoria lui Viali, Mancini, Katanec.

A îmbrăţişat trofeul, exact cum o făcuse, îmi spunea tata, în urmă cu vreo douăzeci de ani, când alături de Neskens făcea Ajaxul cea mai puternică echipă a lumii. Pentru că toate trebuiau să poarte un nume, mingea mea de piele adevărată s-a numit Flaco, traducerea spaniolă a poreclei “Olandezul zburător”. A trebuit să o dau pe două bilete la concert la Cargo. Nu aveam bani şi iubita mea voia neapărat să vadă spectacolul. Am plâns, dar am fost fericit. Prima mea îmbrăţişare…

Acum când Johan Cruyff, căci de el mi s-a legat copilăria, s-a ridicat la ceruri, îi spun R.I.P. EL FLACO.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Daniel Baluta