Am urmărit cu surprindere și o oarecare revoltă proiectul de Lege privind activitatea de prevenție în sănătate inițiat de PNL.

În acest moment, nu vorbesc din perspectiva omului politic, din postura de primar interimar, ci din punctul de vedere al unui medic primar, asistent universitar, care și-a petrecut 12 ani în sistemul de sănătate. Declar, în deplină cunoștință de cauză, faptul că legea PNL este un atentat la adresa sănătății noastre. Înainte de toate, sunt OM, fiu, soț și părinte, și nu pot să rămân indiferent la o astfel de propunere care are lipsuri monstruoase, pe care nimeni nu se obosește să le aducă în față și să le detalieze.

În condițiile în care România are un deficit de medici de 40%, PNL a decis să taxeze în plus cetățenii. Iar noi ar trebui să ne mulțumim cu informațiile primite, fără să ne punem întrebări: de ce și mai ales CUM se poate aplica această lege? Este benefică? Da, într-o societate ideală. Dar România este departe de a fi o societate ideală.

Am susținut mereu importanța măsurilor de prevenție și sunt de acord cu premisa care stă la baza acestora: este mai eficient, mai ieftin și mai bine să previi, decât să vindeci. Susțin, însă, faptul că proiectul PNL nu ne va salva. După ce au tăiat salariile și pensiile, marele PNL, provenit din unificarea cu PDL – cel care a închis spitalele (lucrurile acestea nu se uită) – te lasă sigur și singur în fața morții.

Discursurile de susținere pe această lege insistă asupra necesității prevenției și asupra faptului că, în urma sondajelor realizate, românii au ales că vor să fie implementat un astfel de proiect. Vin însă cu următoarea întrebare: românii care au spus că sunt de acord cu un astfel de program au fost informați și de următorul aspect al legii?

Au fost informați de faptul că s-ar putea trezi în situația în care să fie nevoiți să suporte costurile de tratament?

Care este echitatea de care dă dovadă aceasta lege? În Articolul 3 al Primului Capitol din propunerea legislativă a acestui proiect:

Este datoria noastră să asigurăm tratament egal pentru cetățenii țării, indiferent de statutul social, nu să-i pedepsim, mai ales când este vorba despre viața și sănătatea lor. Acesta este principiul echității pe care ar trebui să îl urmăm. Și pentru că revolta mea vine pe fondul experienței mele în calitate de medic primar, îmi doresc să aduc în fața dumneavoastră argumentele pe baza cărora îmi fundamentez opinia:

Cheltuielile bugetare pentru sănătate sunt momentan insuficiente. Legea prevenției implică, la rândul ei, cheltuieli pe care România nu și le permite. Un raport realizat de Expert Formul (EFOR)  și Mind Research & Rating în 2012 arată faptul că România cheltuiește cel mai puțin din Europa pentru sănătate. În condițiile în care procentele din PIB alocate educației și sănătății sunt indicatori ai dezvoltării statelor, putem spune că România stă foarte prost la acest capitol: în 2009, preciează același raport, România aloca 5,6% din PIB pentru sănătate, clasându-se pe ultimul loc în Europa.

În plus, cheltuielile publice cu sănătatea în Europa au drept sursă de finanțare asigurările sociale, iar România, din nou, are cele mai mici niveluri de impozitare din Europa la acest capitol, cu un procent de 10,7%. Momentan, în România, contribuțiile de asigurări sociale de sănătate sunt insuficiente pentru a finanța cererea de servicii și medicamente. Mă întreb, oare, de ce miracol avem nevoie pentru a putea restructura bugetul în așa fel încât cheltuielile cu legea prevenției să poată fi suportate, date fiind aceste statistici?

Trendul în statele din Uniunea Europeană în privința surselor de finanțare pentru sistemul de sănătate tinde către sectorul privat, iar în România balanța înclină îngrijorător către sectorul public, cu un procent de 80%, în vreme ce sectorul privat ocupă doar 20%. Din procentul de 80% alocat sectorului public pentru cheltuielile cu sănătatea, 85% îi revine exclusiv Fondului Național Unic de Asigurări Sociale de Sănătate (FNUASS), care a înregistrat în mod sistematic deficituri financiare cu greu acoperite – spre exemplu, în anul 2011, veniturile adiționale pentru sănătate provenite din accizele de tutun și băuturi alcoolice au fost esențiale pentru acoperirea deficitului FNUASS. În plus, FNUASS are cele mai mari plăți restante dintre toate bugetele publice.

Și acum, să ne întrebăm firesc: cum putem să citim cu seriozitate Capitolul III din Legea privind activitatea de prevenție în sănătate, în care se discută finanțarea activității de prevenție? Și mai ales Art.6(1):

Cum se justifică finanțarea activităților de prevenție din bugetul celorlalte ministere în afară de cel al sănătății și al instituțiilor aflate în coordonarea acestuia? Care sunt „alte surse”? Discuția devine inutilă în momentul în care constatăm cât de prost stăm financiar și statistic vorbind la capitolul sănătate, comparativ cu celelalte state din Uniunea Europeană. Dacă într-adevăr ne dorim ca această lege să urmeze principiul echității și prin intermediul ei ne dorim să facem programele de prevenție accesibile tuturor cetățenilor, trebuie să realizăm faptul că procesul implică niște cheltuieli bugetare imense, pe care nu ni le permitem. Și un singur exemplu este suficient în acest sens: unul dintre elementele programelor de prevenție echivalează cu gratuitatea analizelor pentu toți cetățenii și rezidenții României, inclusiv pentru neasigurați. Cum ne putem permite asta, din moment ce nici măcar banii pentru vaccinuri nu sunt suficienți?

Monitorizarea și evaluarea programelor de prevenție prevăzute de lege este problematică. Din moment ce legea nu definește decât în termeni generali acțiunile prevăzute, este clar că nu există nici o metodologie de monitorizare și evaluare a impactului programelor. Capitolul IV Art. 9 (8) b prevede supravegherea implementării principiului „sănătatea în toate politicile”, iar Capitolul VI, Art. 25 (5) a prevede următoarele două condiții de eligibilitate pentru persoanele care doresc să beneficieze de stimulente financiare din partea CNAS sau a asiguratorilor privați (stimulente care au ca scop unic acoperirea unor cheltuieli de sănătate):

Și acum, vă întreb eu pe dumneavoastră: cum poate cineva demonstra că a respectat recomandările medicului? Și cum poate participarea la competițiile sportive să demonstreze practicarea activă a unui sport? Sunt atât de mulți oameni care pot alege, într-o zi, să alerge la maraton fără să fi practicat vreodată vreun sport. Și să luăm în considerare și factorul vârstă: pentru o persoană de 80 de ani, cum putem pretinde angajarea în competiții sportive pentru a demonstra praticarea activă a unui sport? Aceste condiții par efectiv plasate în textul legii pentru a împiedica accesul oricărei persoane la stimulentele financiare menționate. Din moment ce strategia de monitorizare și evaluare nu numai că lipsește cu desăvârșire, dar cu siguranță își va păstra aceeași formă ambiguă, acest aspect devine clar un impediment în aplicarea efectivă a legii.

Minusurile sunt multe, și le puteți observa și dumneavoastră lecturând textul proiectului de lege. M-am oprit asupra cheltuielilor bugetare și asupra monitorizării pentru că sunt principalele două aspecte care îmi atrag atenția și care mă determină să nu cred în această lege, având la bază experiența mea de medic primar. Doamnelor și domnilor inițiatori, haideți să propunem o reformă a sănătății în România inițial, să ne rezolvăm problemele urgente care ne plasează pe ultimele locuri în Europa la capitolul sănătate, și abia apoi să ne gândim la cum putem aplica proiecte atât de ambițioase care, în forma actuală, fac mai mult rău decât bine cetățenilor.